Era genul de bărbat care știa să te facă să te simți femeie. Genul de bărbat pentru care oricare s-ar fi întors din drum. Niciodată pentru totdeauna, însă mereu măcar pentru o noapte.
Erau atât de diferiți! Erau ca extremele. Lumea lui era o lume plină de adrenalină. Lui nu-i păsa de nimeni și de nimic. Lumea lui era întoarsă pe dos, dar nu de vreo femeie, era întoarsă pe dos de el însuși. Nu că nu îi plăcea și lui ordinea sau rutina aceea frumoasă a familiilor fericite. Nu. El se adapta ușor oricărei situații. Și celor mai înspăimântătoare. Se adaptase, se învățase cu dezordinea din jurul lui și făcea mereu ca totul să devină în favoarea lui.
Lui îi păsa de el și de sufletul său. Și ei la fel, printre altele, însă.
O descria ca pe o icoană, încă mai avea puterea să facă asta, chiar dacă atunci când făcuse parte din lumea lui îl făcuse cu ou și cu oțet. Rău, mult rău.
Anii treceau, că cine poate opri timpul în loc? Și schimbările produse de timp veneau, și ele. Se vedeau rar, prin prisma ocupațiilor fiecăruia. Însă, în ciuda acestor lucruri, exista, ca o boală nenorocită, sclipire în ochii fiecăruia atunci când li se întâlneau privirile. Și era ceva care îi aduna în jurul unei mese, de fiecare data. Din an în an. Aceleași conversatii lungi, aceleasi gânduri din capul ei și mereu, aceeasi întrebare pe buzele lui:"La ce te gândești?" Ea îl privea fix, cu vinovăție, sporită de fiecare apus de soare. Iar el, se uita mereu pierdut la femeia pe care n-a putut s-o descifreze niciodată, știind însă că nici de data asta n-ar putea fi altfel.
Și a fost, din nou, o greșeală.
Greșeala ei preferată.
